Scriu randurile astea, dupa o repriza de gradinarit(am legat rosiile). Daca m-ai fi intrebat, acum vreo cinci ani, daca m-as muta la tara, as fi zis un “nu” categoric. Credeam despre mine ca sunt urbana, pana-n maduva oaselor. Chiar daca cele mai multe vacante din copilarie mi le-am petrecut la casa bunicilor de la tara, am fost, totusi, un copil “de asfalt”, crescut cu cheia la gat.

Acum vreo patru ani, imi cautam un apartament ceva mai mare. Si, din vizionare-n vizionare, am ajuns la case. Cum preturile in Bucuresti erau si sunt foarte mari, usor, usor m-am orientat spre periferie. In momentul in care am ajuns in locul in care stau acum, am simtit ca aici va fi casa mea.

Experienta vietii la tara m-a schimbat. De fapt, mi-a schimbat ritmul vietii. Acum, sunt mai tihnita si nu mai las anotimpurile sa treaca pe langa mine. Nici n-as putea… Am de lucru in mica gradina de zarzavat, unde am rosii, ardei, leustean, usturoi, marar si patrunjel. Si-apoi mai sunt muscatele si trandafirii, minunatele plante mirositoare sau copacii, carora eu le-am ales locul.
Imi place sa stau in curte, sa dorm pe iarba, sa vad stelele noapte, sau Bucegii, in diminetile cu cer limpede. Sa ma trezesc cu rasaritul in geam. Noptile miros a iarba proaspata, a flori si, uneori, a ploaie.
Iubesc linistea de aici, dar si zarva pe care-o fac puii de pisica.
Daca ma intrebi acum de oras, ti-as spune ca mi-e bine aici. Iar binele nu se lasa, indiferent cate tentatii ar avea metropola. Acasa e la tara…