Maria, Andreea, Ioana, Simona. Toate vor să fie Nadia. Exersează asiduu la bara de bătut covoare. Habar n-au cum e într-o sală adevărată de gimnastică. În jocul lor, nu lipsesc ceremonia de premiere, podiumul și medalia. Niciuna nu cunoaște prețul victoriei. Nu știu să povestesc despre celelalte, dar Simona l-a aflat.
Simona n-a urcat niciodată pe podium, n-a luat nicio medalie. Dar a luat bătaie.
Simona e o gimnastă ratată…

Toată copilaria mea mi-am dorit sa fiu Nadia. În jocurile noastre, noi, fetele ne băteam pentru rolul ei. Iar când am împlinit vârsta de școală, părinții mei, martori ai acestei pasiuni, m-au dat la o clasă specială de gimnastică. Asta însemna antrenamente zilnice. Si, în fiecare dimineață, de la 8 la 9, balet.
Dar până să ajung acolo, a fost prima zi de școală. Și prima oră de balet. În sală, antrenorul de gimnastică, domnul Radu, si balerina, doamna Balog. (Interesant, acum îmi dau seama că așa le-am zis dintotdeauna: domnul și doamna, într-o epocă în care toți erau tovarași…) Era prima întâlnire și, ca să ne verifice aptitudinile, ne-au pus sa facem șpagatul. Nu mi-a ieșit așa cum ar fi trebuit și m-am asezat, cu picioarele depărtate, într-o imitație stângace. Profesorul Radu m-a vazut, s-a apropiat și m-a lovit cu pumnul în spate. O lovitură atât de puternică, încât o simt și acum pe șira spinării.
– Aici nu ne relaxăm!
Tot ce-a urmat a fost un coșmar. Simpla prezență în sală a acelui om mă paraliza. Și nu îndrăzneam să le spun nimic alor mei, pentru că eu îmi dorisem să fac gimnastică. Într-o zi, de frică, am făcut spasmul plânsului. M-am prăbușit, horcăind sufocată, pe o saltea. Sala avea un balcon, de unde domnul Radu supraveghea antrenamentele. Ca să-mi treacă, mi-a aruncat de acolo, de sus, un cubuleț de ciocolată. Cam cum arunci unui câine care nu se mai oprește din schelălăit un colț de pâine. Am știut, atunci, că n-o să fiu niciodată Nadia.

Chinul copilăriei mele a durat vreo doi ani. Până într-o zi, când am venit acasă cu picioarele vinete. Profesoara de balet, doamna Balog, o unguroaică a cărei singură plăcere era să ne jignească îngrozitor, mă bătuse cu o scândură, pentru că nu executasem corect nu știu ce mișcare… Părinții nu m-au mai lăsat să merg la antrenamente. Așa mi-am încheiat cariera sportivă. Am o singură amintire palpabilă, de atunci. Un articol, în Flacăra Iașului, de prin ’84, în care eram menționată ca rezervă a lotului județean de gimnastică ritmică. A fost, de altfel, și cea mai mare performantă.

PS. Maria Olaru, campioană olimpică la gimnastică, își lansează sâmbătă cartea “Prețul aurului. Sinceritatea incomodă”. Am citit câteva pasaje, apărute în presă. Confesiunea Mariei e tulburătoare și dureroasă. Iar mie mi-a redechis rănile.