Oricât de lungă ar fi fost vacanța, reîntoarcerea era mereu abruptă. Chiar și după trei luni. O așteptam și nu prea. Mi-era dor de colegi. Voiam să-i văd, să ne povestim pățanii din vacanță, să le caut schimbările. Apoi îmi aminteam de lecții, de profesorii severi și aș fi vrut să mai zăbovesc în vacanța aia lungă. Diminețile de 15 septembrie erau toate răcoroase. Așa mi le amintesc. Mi-era întotdeauna frig, trezită devreme, după luni cu dimineți leneșe. Urcam dealul spre Liceul Mihai Eminescu, adormită și zgribulită. Pe drum, gălăgie și trafic. Părinți, grăbiți să-și lase copiii la școală, parcă și ei derutați de schimbarea din program. Elevi cu ghiozdane goale și flori în mâini. Profesori, gătiți de 15 septembrie. Ca să ajungi în clădirea principală a liceului, străbați curtea lungă, treci pe langă livadă și lași în dreapta vechea cantină și castanii. În amintirile mele, chiar dacă mi-e frig, e soare, o lumină blandă, de toamnă. Miroase crud-amar, a crizanteme, florile pe care copiii le duc doamnelor diriginte. Lumea se adună în careu. Fiecare diriginte își numără elevii. Parcă nu erau discursuri sau poate nu-mi amintesc eu. Apoi cu toții în clase. Prima zi de școală e ca o oră mai lungă de dirigenție. E ce așteptam. Să-i văd pe toți, să povestim pe unde am umblat, ce nebunii am mai făcut.

De fiecare dată cand merg la Iași (foarte rar), trec pe la liceu. Cum ajung în weekend, e închis. Mă uit cu jind în curtea școlii, printre zăbrelele gardului pe care l-am sărit de atâtea ori. Mi-e dor de ei. De Dana, colega mea de bancă, dar si de ceilalți (pe unii dintre ei i-am regăsit pe facebook), de doamna dirigintă, cu care mai vorbesc la telefon, de profesorii mei. Nu ne-am întâlnit la 10 ani. Nici la 15. Poate la 20…