Vizita la casa bunicilor se lasă întotdeauna cu nostalgii. Am căutat printre pozele vechi, de familie, și am găsit una bucată poză cu maimuța.

Povestea e așa: o vară la mare, cu părinții. Aveam vreo șapte ani. Tot concediul am bătut-o pe mama la cap să mă lase și pe mine să fac o poză cu maimuța. Îl mai țineți minte pe nenea ăla care țipa pe plajă “nu dați banii pe prostii, faceți poze la copii“? Ei, fix ăla era. În ultima zi, probabil sătulă de copilul insistent, i s-a facut milă maică-mii de mine, mi-a dat câțiva bănuți și m-a trimis la pozar. M-am așezat frumos în fata obiectivului, mi-am pregatit zâmbetul… Și deodată maimuța se repede la mâna mea! Mai exact, își bagă colții în antebrațul stâng. Nu știu cât de clară e rana, în poza asta, e destul de mică. Cert e că mi-amintesc că mă durea înfiorător. În mod normal, aș fi alergat la mama, urlând ca din gură de șarpe. Doar că mi-o căutasem, mă simțeam cu musca pe căciula. Eu insistasem să mă pozez cu bietul animal, epuizat de atâta plimbat pe plajă, deshidratat și probabil înfometat. Așa că am strâns din dinți, mi-am înghițit lacrimile, ba am avut și puterea să râd în fața camerei. Urmarea, cearta și morala nu mi le mai amintesc. Însă cred că e prima mea fotografie color.

image