Cred că am ațipit și m-am trezit speriată, ca din somnul ăla superficial. Era zgomotul ploii pe acoperiș. Uite așa îmi place ploaia: să-i ascult zbaterea prin țiglele casei.

Îmi aduc aminte că primul șoc legat de mutarea la țară a fost liniștea. Vreo două săptămâni, n-am avut nici televizor și aproape că-mi auzeam gândurile. Obișnuită cu vibrația orașului, liniștea vieții la țară mi-a adus, de fapt, neliniște. A fost nevoie de săptămâni bune să mă pot obișnui cu natura și zgomotele ei. Nu mai vorbesc de lumina asta… Dimineața, soarele răsare-n câmp, apoi în fereastra dormitorului. Cea mai puternică lumină e în jurul orei 7. Roșiatică, viguroasă. Rar mă trezesc atunci, dar și dacă se întâmplă, mă întreb cum pot să ratez diminețile astea frumoase, răcoroase, cu miros de iarbă crudă și rouă.
Și-apoi mai sunt și Bucegii, pe care-i văd din balcon, în diminețile senine și clare, undeva pe linia orizontului, parcă suspendați între cer și pământ. La primul astfel de spectacol pe care mi l-a oferit natura, am plâns. Bucegii mei, la care mă întorc cu cu atâta dor iarnă de iarnă, așa de aproape de mine…
Și pentru toate astea, dar și multe altele, despre care v-am mai spus și o să vă mai spun, îmi iubesc viața la țară.