…am luat, aici, pe blog. Între timp, s-au întâmplat multe. Operația de acum o lună, a cărei amintire m-a bântuit ceva vreme (aproape o lună, dacă e să calculez exact, căci abia de o săptămână dorm mai liniștită). Dar nu vreau să scriu despre lucruri urâte.

Vreau să vă povestesc puțin despre Madrid. Am văzut foarte puțin din Spania. Mai exact, acum doi ani, am vizitat Barcelona. Orașul e frumos, dar nu l-am simțit cu “fluturi în stomac”, așa cum a fost, de pildă, întâlnirea cu Parisul, Roma, Londra sau Florența. M-am gândit că, poate, nu-s compatibilă cu Spania, deși, firește, nu tragi concluzii după o singură vizită.

Și apoi a fost Madridul. La vreo săptămână după operație, plecarea era incertă. Și totuși ne-am hotărât să mergem. Atât de diferit de prea turistica Barcelona! Atât de tânăr și viu… Un rol decisiv în alegerea Madridului l-a avut turneul de tenis, care avea loc exact în perioada vacanței de Paște. De altfel, primele bilete la tenis le-am luat. Apoi le-am cumpărat și pe cele de avion. Am stat într-un aparthotel, situat pe Gran Via. Singurul minus al călătoriei, căci marele bulevard este obositor, și ziua, și noaptea. Un mare furnicar uman, din care ieși epuizat. Data viitoare, voi ști să evit zona. Dar avantajul a fost că eram, practic, în mijlocul Madridului, cu taxiuri la îndemână, aproape de piața San Miguel, minunatul rai al deliciilor culinare. De altfel, am fost foarte încântați de bucatele spaniole, nu cred că am dat greș cu vreo masă (da, știu, suntem gurmanzi…).

O zi am dedicat-o orașului Toledo. Din gara Atocha, iei trenul si, în fix 33 de minute, ești în mica și cocheta cetate, renumită pentru oțelul și săbiile care se fac acolo. Îmi plac orășelele vechi, cu străduțe înguste, împrejmuite de ziduri. Mi-a amintit de un alt loc, pe care l-am iubit din prima și pe care l-am vizitat acum vreo trei ani, în vacanța din Toscana: San Gimignano.

Am întâlnit mulți români. Oameni plecați de-acasă, cu gândul la un trai mai bun, munciți din greu de dimineață până noaptea, departe de copiii care au rămas în țară. N-am să uit amărăciunea unei doamne, care făcea curățenie în hotelul în care am stat. Am întrebat-o, în sâmbăta Paștelui, dacă știe vreo biserică ortodoxă, pentru slujba de Înviere. Ne-a răspuns că, după zece ore de muncă, în fiecare zi, nu mai are timp de nimic. Nici măcar de Înviere… La polul opus, alți trei români, care au fost la un pas să-mi fure telefonul mobil, lăsat neglijent pe masă, în timp ce studiam meniul. Noroc cu prezența de spirit a chelnerului. Dar, ca să citez un alt român, chelner într-un restaurant de lux din Toledo, “nu mi-e rușine că sunt român, mi-e rușine că sunt ei români”.

N-am avut timp să vedem câte ne-am propus din Madridul ăsta care ne-a cucerit. Dar e mai bine așa, e un motiv serios să ne întoarcem. Și da, rămânem și cu amintirea unor meciuri de tenis fabuloase. Iar pentru asta, mulțumim Simona, Irina, Sorana și Patricia!