Ah! Nu știu dacă-i bine să vă povestesc isprava asta. Parcă-mi vine să-mi dau peste degete, să se opreasca din tastat. Dar e prea tare ca s-o țin doar pentru mine…

Era în preajma Crăciunului. Am împrumutat de la vecinii și prietenii noștri un topor. Aveam nevoie să cioplim un buștean și nu ne descurcam cu ustensilele pe care le aveam la îndemână, prin casă. Zis și făcut. La vreo două zile după operațiune, îi așteptam pe vecini să treacă pe la noi să ne lase niște cumpărături (m-au sunat să-mi spună că ajung în zece minute). Moment în care îmi amintesc să le restitui obiectul contondent. Îl caut și-l pun deoparte. Și îmi vine IDEEA! Să nu le dau toporul pur și simplu. Scenariul era cam așa: când bat la ușă, iau toporul, îmi trag o față fioroasă și îl ridic deasupra capului! (Știiiiiiiu, glumă idioatăăă, dar na… asta mi-a trecut atunci prin minte…)

Și aștept cu toporul în mână, la ușă, amuzată la gândul că o să-i sperii. Aud zgomotul mașinii în fața casei, iar apoi bătăile la ușă. Gata cu amuzamentul personal, îmi iau mutra de filme de groază, ridic toporul deasupra capului, trag puternic de ușă, deschid și……. șiiiii….. ȘIIIIII…..  În pragul ușii, era băiatul de la curățătorie!!! Șocat, cu ochii cât cepele, mai să scape hainele din mână. Am simțit că intru-n pământ. Am bâiguit ceva, jenată de ridicolul situației, nu-mi amintesc ca bietul om să fi spus vreo vorbă, mi-a dat pachetul cu haine și aproape c-a luat-o la fugă spre mașină.

După ce m-am dezmeticit, m-a luat criza de râs. Și râd și acum. Ce-o crede, oare, despre mine? :))