Așteptam de mult ziua în care un meci al Naționalei să coincidă cu o partidă a Simonei Halep. Ani de zile, am mers la stadion, fie la meciurile Naționalei, fie la cele ale Stelei. Eram microbistă convinsă, pricepută, zic eu, la curent cu unsprezecele celor două echipe. Asta până acum vreo câțiva ani, când fotbalul a început să fie măcinat de corupție, iar fotbaliștii (unii dintre ei) mai preocupați de femei și spirtoase, decât de balon. Sătulă de dezamăgiri și scandaluri, am renunțat să mai merg la stadion.

De vreo trei ani, o urmăresc în mod constant pe Simona. Am scris de nenumărate ori despre ea, am mers s-o văd jucând, am susținut-o și atunci când alții o înjurau, în bunul obicei românesc. Că deh, la politică, fotbal și, mai nou, la tenis ne pricepem toți…

În seara asta, fostele glorii ale României au jucat umăr la umăr cu actuala glorie. Două evenimente sportive importante pentru noi. Nu credeam, acum câțiva ani, că o partidă de tenis va detrona regele sporturilor. N-o să mă uit la audiențe, aproape că nici nu mai contează. De o parte și de alta a Oceanului, 12 români luptă pentru victorie. Simona, în America, pe o căldură infernală, în țară, Naționala speră la o calificare la Campionatul European, pe care n-a mai avut-o din 2008. La mii de kilometri depărtare, Simona se bate aproape supraomenește pentru calificarea în sferturile US Open. Accidentată, tracasată, răpusă de caniculă, într-un meci care se întinde dramatic în trei seturi. Și în ciuda a tot ce părea că-i e potrivnic, câștigă! În țară, crainicul stadionului anunță în difuzoare victoria Simonei, poate într-o încercare disperată de a-i mobiliza pe cei pe care pare că nu-i mai motivează nimic.

E cronica unei zile în care Simona Halep a fost mai bună ca toată Naționala. Naționala Simona…