Trăim pe fugă, mâncăm pe fugă, iubim pe fugă, dormim pe fugă. Între dimineaţă şi seară, e sprintul. Ne trezim că trec anotimpurile peste noi. Apropos, e toamnă de mult… Anii fug si ei. Ne ardem viaţa în birouri rigide, în zgomotul tastelor şi al aparatelor de aer conditionat, închişi în calculatoare, despre care ne amăgim că ne-ar fi ferestre spre lume.
Visăm pe google, rîdem pe facebook, ne dăm întalnire pe mess. Ne trăim iubirile în sms-uri şi ne amăgim c-am fi fericiţi. Ne culcăm cu ştiri şi talk-showuri, ne trezim la fel, cu iluzia cunoaşterii. Ii sunam pe cei dragi în grabă, poate din automatism, ca apoi să-i repezim, aruncându-le în faţă arogantul “N-am timp!”.
Discuţii, telefoane, nervi, resemnare, evadare. Evadare? Alergăm în sprint spre vacanţă. O săptămână, două… Pauză de respiraţie. Niciodată detaşare, însă. Chiar aşa, când ţi-ai închis ultima dată telefonul? Si apoi… o luăm de la capăt, mai înverşunat. Crispaţi, hulpavi, avizi de viteză. Până la următoarea pauză. Şi tot aşa. Roboţi rigizi, prizonieri în propriile vieţi. De parcă dacă ne-am opri, am pierde TRENUL.
Cărăm dupa noi -povară grea – glodul prejudecăţilor. Gândim… cu viteza gândului. Pierdem esenţa, caci niciodată N-AVEM TIMP.
Citim titluri, dar uităm poveştile.
Ca sa faci parte din lumea asta, trebuie să ţii pasul cu ea. Ăsta e preţul pe care-l plătim cu toţii.
Uneori, simt nevoia să-mi cer timpul înapoi. Dar… N-AM TIMP sa fac asta. Trebuie sa fug, acum. Undeva, cineva ar putea să mă lase în urmă…

PS. Şterge-ţi lacrimile, copile, şi mergi mai departe…