Nu stiu de unde e afinitatea mea cu Franta. Stiu doar ca iubesc tot ce e legat de tara asta. Limba, locuri, oameni. Prima oara, am mers in ’94. Aveam 15 ani. Era un jumelage intre liceul meu si o scoala de langa Rouen, in Normandie. Atunci aveam sa vad, pentru prima data, Parisul. O zi. Atat. Era primavara, inainte de Pastele catolic. Stiu doar ca ploua si ca orasul mi-a intrat in suflet ireversibil. M-am intors, apoi, prin ’96, pentru o saptamana. Am avut timp sa-l respir, sa-l adulmec. Apoi, am mai trecut pe-acolo, de vreo doua ori. Si inca o saptamana, in primavara. M-am intors in Paris, ca la un barbat pe care o sa-l iubesc toata viata, chiar daca stiu ca nu e al meu… Cam asa e orasul asta pentru mine. Sunt fericita acolo. Libera, departe de tot ce-ar putea sa ma tulbure. Ca si cum el ar putea sa ma scape de toate. Am mers pe jos, pana la epuizare, mereu panicata ca ar putea sa-mi scape ceva. M-am ratacit, in matele lui. Mi-am pierdut capul, pe strazile lui. M-a surprins de o mie de ori. M-a emotionat pana la lacrimi. M-a rasfatat cu o cafea, in fiecare dimineata, pe colina Montmartre. Am flirtat pe strazile lui. Am zambit fara motiv. M-a plimbat prin locuri, pe care nici nu m-am mai obosit sa le mai caut pe o harta… Le stiam deja. Parca de-o viata. Imi purta el pasii… Cum ar fi putut sa mi se intample ceva, acolo?

Am cunoscut-o, azi, pe Fanny Ardant, celebra actrita franceza. Mi-a spus ca n-ar putea vreodata sa se mute din Paris, oricat i-ar fi placut, de pilda, Italia… O inteleg perfect. Cum poti pleca din orasul acela minunat, cand el te-a prins in mrejele lui? Si cum sa te saturi de el?

Mi-ar placea sa traiesc la Paris. Acolo as fi fericita…