Când m-am mutat la casă, mă gândeam idilic la felul în care voi grădinări, în timpul liber. Mă vedeam îngrijind tufe imense de trandafiri, hortensii și petunii curgătoare. Plus o grădină de legume și zarzavat. Mă și imaginam, așa ca-n filme, cu o pălărie uriașă, cu mănuși, fredonând veselă un cântec, printre straturile de flori…

La aproape trei ani de la fanteziile astea, realitatea e așa. Am câteva tufe de trandafiri, plantate de tata. Hortensiile s-au uscat. La petunii am renunțat după un an (sunt teribil de migăloase… practic, trebuie să-ți iei second job udător de petunii), le-am inlocuit cu mușcate. Grădina de zarzavat am păstrat-o, deși cu mult redusă față de planul inițial. Am roșii, leuștean, pătrunjel, usturoi și ceapă. De fapt, scriu postarea asta ca să mă laud cu roșiile, fără însă a avea vreun merit. Au avut apă, așa că au crescut pur și simplu, fără ca eu să trudesc în vreun fel. Nu le-am copilit (parcă așa se cheamă), nu le-am stropit cu nimic. Iar rezultatul îl vedeți în fotografie. Recunosc, am așa, un soi de mândrie, când fac salata din ele… Miros a proaspăt, n-or fi ele așa de arătoase ca cele din rafturile supermarketurilor, dar măcar sunt curate.
Concluzia e că realitatea n-are nicio legătură cu filmele. Până și cea mai mică grădină necesită multă muncă (mai ales când o invadează buruienile), timp și talent. Așa că am decis să amân fanteziile cu pălăria și fredonatul printre straturi… pentru pensie.