Nu știu de ce, dar astăzi m-am gândit toată ziua la radio. La experiența mea din radio. Primii patru ani de presă mi i-am petrecut în turnul de la Gară, acolo unde-și avea sediul Radio Nord-Est. Și spun acum cu mâna pe inimă că au fost cei mai frumoși ani. Aveam nebunia și naivitatea tinereții, când nu contau orele petrecute la muncă sau banii. Acolo am învățat cum se scrie o știre, cum se acoperă un eveniment. Acolo am simțit incredibila complicitate între omul de radio și cei care-l ascultă. E dincolo de cuvinte. Ține de chimie, de intuiție, de imaginație, căci omul de acasă, atunci când te ascultă, își imaginează și o poveste. De-asta radioul are… MAGIE. La televizor, se pierde complicitatea asta. Oricât de dezinvolt și spontan ar fi un prezentator, există o doză mare de autocontrol. În gesturi, în mimică. Or la radio, ești tu, vocea și ideile tale.

Îmi amintesc ca azi. Primul meu buletin de știri. Aproape că le știam pe dinafată, atât le repetasem. Când am intrat în studio, tremuram ca varga. Îl vedeam pe Leo, calm, la butoane (Cristian Leonte, azi, la Știrile Pro Tv), alături, la pupitru, Corina (azi, la știrile TVR). Venise cu mine ca să nu leșin. Cât a durat jurnalul, am ținut-o strâns de mână. Cele trei minute mi-au părut o eternitate. Cumva fusese, căci mă lansasem… în eter.

De atunci, au fost sute de buletine de știri, mai târziu și emisiuni. S-au dus și emoțiile, dar în nicio clipă n-am pierdut magia. Mi-e dor de cabina antifonată, de microfon, de căști, de liniștea studioului, de legătura cu ascultătorii, alta decât cea cu telespectatorii, mult mai intimă, de crizele de râs pe care le făceam în emisie, când trebuia să difuzăm brusc un cântec, căci nimeni nu mai putea articula un cuvînt. Mi-e dor de nebunia acelor ani. Și da, mi-e dor de nu mai pot de radio…