Ce-o să scriu acum, o să te enerveze rău. De mai bine de zece ani, iubesc iarna. Nu e o coincidență că iubirea asta are legătură cu începuturile mele într-ale schiului. Căci înainte, uram frigul și zăpada. Și tânjeam după blândele zile de primăvară. Așa că te înteleg perfect.

Schiul m-a învățat să iubesc și să respect muntele și să aștept iarna cu nerăbdare. Tot iarna, am urcat de două ori pe Vârful Omu, în două aventuri periculoase, de povestit nepoților. Mi-e dor de iernile alea din copilărie, când nu mă gândeam c-o să ne blocăm în trafic, c-o să fie mocirlă după zăpadă, c-o să ne enervăm cu orele într-un șir interminabil de mașini. Cumva, toți incompetenții ăștia de prin primării ne-au făcut să urâm iarna, să așteptăm îngroziți zăpada, căci ce-o urma, Dumnezeu cu mila…

Și totuși mi-e dor de iernile acelea. De liniștea ninsorii, de zgomotul lopeților pe trotuar, de copacii aplecați de atâta zăpadă, de zarva copiilor fericiți, de senzația aia de haine grele și ude, căci așa ne întorceam acasă, după câteva ore bune de joacă. De sania aia din fier, greoaie (chiar așa, puneai și tu limba pe șină, pentru că se lipea? :)…

La știri se-anunță ninsori. Și e bine că-i weekend. Să le-așteptăm cu gândul la zăpezile din copilărie. Cu vin fiert și-o carte bună.

,„Nora îl privi cu un surâs potolit. Cunoștea și ea acest delir al primei zi de schi și știa că-i va trece. Dar îi plăcea să vadă pe figura lui obosită această izbucnire de lumină. Îi plăcea să asculte copilăroasa lui exaltare. 

– E amețitor, Nora. Nimic din lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea… nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atâta lumină. Mă întreb dacă e posibil, mă întreb dacă sunt eu, mă întreb dacă miracolul mi se întâmplă mie.” (Accidentul, de Mihail Sebastian)