…miroase a flori de tei. Locurile au arome, iar memoria mea olfactiva, cand ma gandesc la orasul in care m-am nascut, e profund legata de finetea florilor de tei. Ajung rar acasa, cumva, in sufletul meu, Iasul va fi mereu “acasa”, chiar daca nici macar ai mei nu mai stau acolo.

Mi-e dor de iunie. De Iasul meu in iunie. Atunci, orasul explodeaza in cea mai calda si mai linistitoare aroma. Mi-e dor de dealul Copoului, de drumul de la Fundatie pana la Universitate, pe care l-am facut vreme de patru ani, in studentie. Urcam cu totii, galagiosi si fara griji.
Dor imi e si de Sararie si de Bojdeuca lui Creanga, atat de aproape de liceul meu. Gradina din fata casei marelui scriitor, locul nostru de chiul, unde mergeam cu chitara si cantam. Si uneori fumam, pe ascuns, din teribilism, Lucky Strike :) (da, mama, se mai intampla…) Chiar asa, o mai fi Cafeneaua Muzelor?
Iasul are o poezie si o boemie pe care nu le-am intalnit niciunde. Mai mult ca oricare oras prin care-am stat, Iasul are suflet. Vibreaza. Respira. Are spirit. Iasul meu miroase a tei, e tihnit, are oameni buni si blanzi.
Mi-e dor de Iasul meu in iunie…