Eram in clasa a X a cand am dat prima data ochii cu lumea civilizatata, intr-o infratire intre doua licee. Aveam sa merg intr-un mic sat din Normandia, la o familie de francezi care aveau o fata de varsta mea. Asa am ajuns acasa la Alexandra. Era prin ’93, in vacanta de Paste. A fost o experienta incredibila pentru mine, copil crescut in comunism, care avea sa vada si sa simta ce inseamna Occidentul. Tot atunci, am vazut pentru prima data Parisul. Aveam mari emotii, pentru ca nu stiam cum o sa fie intr-o casa straina, o tara straina, o lume straina. Si cu toate astea, Alexandra si familia ei m-au facut sa ma simt minunat. Doi ani mai tarziu, mi-a intors vizita. Am corespondat o vreme, apoi relatia noastra de prietenie s-a intrerupt. Multi ani dupa aceea, ne-am regasit pe facebook. Alexandra se maritase si era mama a trei copii frumosi.

Pentru mine, Normandia inseamna si Alexandra si familia ei. Saptamana trecuta, i-am spus ca m-am intors acolo, dupa 22 de ani, si am intrebat-o daca ar vrea sa ne vedem.
N-am sa uit acea dupa-amiaza. Eram in Veules-les-Roses, un satuc de vis, la mare. Ne-am dat intalnire in parcare, aproape de plaja. Aveam emotii, prietenii mei faceau pariuri in masina in legatura cu momentul in care o sa incep eu sa plang (da, stiu, sunt o plangacioasa…).
Si am vazut-o. Venea umar la umar cu Andréa, fiica ei de 15 ani si pareau mai degraba surori. Ne-am imbratisat indelung, iar in spatele ochelarilor (ai mei de soare, ai ei de vedere) erau lacrimi. De emotie, bucurie, fericire… Ne-am asezat la o cafea si am povestit. Si ne-am promis ca o sa ne vedem mai des, ca n-o sa mai lasam sa treaca 22 de ani peste noi fara sa ne mai intalnim.

PS. Fotografia e de cand eram noi doua mici :)

image