Scriu randurile astea, dupa doua zile la mare. Ceva spontan, fara prea multa organizare. Ne-am suit in masina, cu gandul la un bors bun de peste si o portie de hamsii.

Cumva, sunt legata ombilical de Marea Neagra, caci e marea cu care am crescut. Nu stiam si nici nu speram la alte mari… Toate vacantele cu ai mei se intamplau acolo. In hotelurile alea comuniste, cu mancare proasta, cu spectacole in teatrele de vara. Nu aveam, atunci, alta perspectiva. Era lumea noastra, iar Marea insemna vacanta.

In adolescenta si prima tinerete, am descoperit Vama Veche si, multi ani, am mers doar acolo. Nu m-as mai duce acum, pentru ca Vama de azi nu mai are nimic din Vama amintirilor mele. Am incetat sa mai calc pe-acolo, in momentul in care s-a turnat beton. Asfaltul ala a acoperit toata boemia locului.

De ani buni, prefer marea grecilor din multe motive: mari cu apa mai prietenoasa si mai curata, mancare buna si mai ieftina, locuri de cazare mai cinstite, oameni dedicati. Grecii stiu sa te faca sa te intorci acolo.

Cu toate astea, in putinele vizite la Marea Neagra, in ultimii ani, mi-am dat seama ca e un loc de care mi-e tare dor. Pentru ca Marea asta a noastra imi trezeste o nostalgie aparte. Marea noastra miroase intr-un fel. A alge, a sare, a vant, a tei, a piele arsa de soare. A copilarie…

 Marea Neagra