image

Guest post: Razvan Sandulescu

La insistentele Simonei, o să fiu, din când în când, special guest aici Mare greșeală din partea ei… Voi scrie câteva episoade despre obiceiurile românești, mai noi sau mai vechi, și cum m-am adaptat la ele. Jurnalul meu de front, cum ar veni.

La început, a fost grătarul. Așa ar trebui să se consemneze istoria poporului român, după 1989, dacă am fi onești. Nimic nu-l fericește mai mult pe român, decât o carne de animal arsă meșteșugit, pe suport metalic, sub foc mocnit. Probabil că anii de comunism, foamea de atunci, au făcut din cotlet un Sfânt Graal, pe care, acum, il gasim la o aruncătură de braț, în orice mega/hipermarket. Recunosc că sunt mare consumator de carne, mai ales când le las altora plăcerea de a o pregăti pentru ultima suflare (în sens de a sufla să nu fie prea fierbinte).

Am 39 de ani și abia la 38 am făcut primul grătar. Chiar dacă nu m-am simțit niciodată vinovat că nu particip la ritualul facerii fripturii, am avut, întotdeauna, așa, un complex, că nu sunt suficient de bun pentru țara în care trăiesc. Mă prefăceam de multe ori, prin tăceri înțelepte, că nu sunt străin de grătărit, când mai nimeream la vreo petrecere și fiecare venea cu un sfat despre cum ar trebui întărâtată fleica. Am crescut la bloc, în Dristor, și nu am avut privilegiul să simt bucuria de a băga cuțitul în beregata porcului, nici de a-i vedea părțile stoarse până la ultima picătură de grăsime, deasupra jarului. N-am avut vreodată o problemă cu grătarul, din rațiuni de drepturile animalelor, ci pentru că pur și simplu nu m-a preocupat să fac din nevoia de a mânca o artă. Sunt mulțumit cînd nivelul glicemic este echilibrat, nu mă interesează și nu mă simt responsabil să contribui personal la satisfacerea papilelor gustative. Pe vremea mea, se spunea că cine face armata e de două ori mai bărbat. M-am tot gândit, în copilărie, că femeile sunt foarte ghinioniste că trebuie să suporte durerile nasterii, iar în compensație, bărbaților li s-a dat războiul și, prin urmare, obligația de a sta un an, doi în armată. La fel a fost și cu grătarul. Am simțit că e tot o excelentă oportunitate de a nu fi de două ori mai bărbat. Până într-o zi… Prietenei mele, pe care o cunoașteți de la televizor și, mai nou, de pe blog, îi place viața la curte, casă, țară. Știam că se săturase să gătească doar ea și că nu mai erau suficiente nici comenzile de pe la diverse restaurante, nici ieșirile în oraș. Scadența se apropia.

I-am mărturisit timid, ca o ultimă încercare de a scăpa, că eu prefer să fiu doar o dată bărbat, nu de două ori, nu de mai multe ori. M-a convins că trebuie să iau pe cont propriu primul grătar din viață, așa cum numai o femeie știe, prin a ne provoca să facem lucruri noi. Încă o dovadă că noi vânăm, dar tot ele întind capcanele. ”Cine știe, poate o să-ți placă”, mi-a zis în treacăt, suficient cât să cred că, poate chiar o să-mi placă. În fața unui argument bine plasat, cedez întotdeauna, mai ales dacă rezultatele ar putea să-mi aducă laude. Mă aflam în acel punct în care trebuia să iau taurul de coarne și porcul de ceafă. Câte regrete că nu am fost atent la toate discuțiile anterioare, din jurul grătarelor… Cărbuni, flăcări, lemne, aprinzătoare, oxigen, de cîte ori trebuie să întorci micii, când trebuie stropit jarul, dacă e prea nărăvaș, câte și mai câte. Încercam să rememorez din experiențele altora la care asistasem până atunci ca sfinxul. Nimic. Google, telefoane la prieteni, sfaturi de la vecini. Mă rog, textele prea lungi, sărăcia traficului. Pe scurt, da, am reușit. Și mai pe scurt, tot nu-mi place să fac grătar, dar măcar sunt mîndru că sunt român.

Salut, sunt Răzvan și, de un an, fac gratar!