Nu știu altă țară care să fie atât de divizată. România urbană e dintr-un cu totul alt film decât România rurală. De fapt, ce film… Un secol. Atât cred eu că desparte cele două Românii.
Priveam, deunăzi, câteva imagini cu niște proiecții spectaculoase, pe fațada Palatului Parlamentului. Eveniment fain, modern, avangardist. La câteva sute de kilometri distanță, într-un sat din Mehedinți, o femeie naște tripleți și fuge din spital. Trăiește din alocațiile celorlalți copii (șase la număr, trei ținuți acasă, alți trei înstrăinați ca niște saci de cartofi, pe la rude), într-o casă fără curent electric, apă sau canalizare.
Ce au în comun tinerii de pe esplanada Casei Poporului și femeia care și-a lăsat copiii în spital? Aparent, nimic. Totuși și unii, și alții sunt cetățeni europeni, deși unii au obiceiuri occidentale, iar alții comportament de refugiați (mi-e teamă că-i jignesc pe aceștia din urmă). În 2015, în România, există sute de mii de oameni care trăiesc în evul mediu modern. Mulți analfabeți, cu wc în fundul curții, fără electricitate, fără apă caldă, în noroaie, căci la ei nu a mai ajuns asfaltul. Și cel mai grav, fără educație.

De 25 de ani, niciun guvern n-a reușit să reducă decalajul dintre sat și oraș. Pentru că cei care s-au perindat pe la putere n-au înțeles sau n-au vrut să înțeleagă că totul pornește de la educație. Cel mai puțin finanțat domeniu și singurul care ar fi putut să-i scoată pe oamenii ăștia din pâcla în care trăiesc. Un om care învață, primește, pe lângă informație, și deschidere. Spre lume, spre cunoaștere. Dacă înțelege lucururile, își va dori mai mult pentru el și pentru familia lui. Pentru copiii lui. Căci copiii ar trebui să fie o variantă îmbunătățită a părinților.
În România, învățământul e obligatoriu și gratuit doar pe hârtie. În realitate, mii de copii abandonează școala, încă din clasele primare, pentru că trebuie să muncească cot la cot cu părinții sau în unele cazuri în locul părinților. Și, uite-așa, țara noastră e campioana Uniunii Europene la abandonul școlar, cu o medie de aproape 19 la sută, conform unui studiu UNICEF, din 2014  (ca să vă faceți o idee, avem de trei ori mai mulți copii care renunță la școală decât Polonia, de pildă). Asistența socială de la sat papă degeaba bani de la buget. Intervine prea rar în astfel de cazuri. Sau deloc. Primarul nu mai e de mult gospodarul satului. E și el pus pe căpătuiala personală. Să nu credeți că autoritățile locale sunt cu ceva mai presus decât amărâta aia care-și vinde copiii… Din contră. Unii își vând odraslele pentru mâncare, alții toată comunitatea pentru “o porție mai mare”.
Schimbarea României de aici ar trebui să pornească. De la sat. Până nu vom avea școli la țară cu dascăli pasionați, dedicați, bine plătiți, autorități locale determinate să schimbe lucrurile în comunitatea lor, zi de zi, România va continua să se zbată în mocirla asta a ignoranței. Iar noi, cu toții, nu vom fi altceva decât tinicheaua de la coada Europei, în care până și refugiații adevărați plâng, cînd își dau seama că au fost descărcați aici.

(foto: unsplash.com)