Imi doream mult sa ajung pe plajele debarcarii. N-o sa intru in detalii istorice, nu ar permite spatiul. Istoria ti-o imaginezi pe baza marturiilor, iar uneori reconstituirile moderne te fac martor ocular la scene care pe hartie suna sec.

image

Mi-am amintit de realismul dureros de la inceputul filmului Salvati Soldatul Ryan, cand aliatii ajung pe plaja Omaha. Sunetul surd al gloantelor din apa si strigatele de durere si frica, ambuscada si inaintarea spre cazematele care tocau in carne vie…

image

Am vrut sa vad plajele pe care soldatii americani si canadieni s-au luptat pentru libertatea unui continent strain, iar multi dintre ei au ramas pentru totdeauna, ingropati, departe de casele lor.

image
71 de ani mai tarziu, pe Omaha e liniste, oameni la plaja, turisti multi, veniti sa vada si ei, ca si noi inceputul eliberarii Europei. E o experienta emotionanta. Un loc pe care-l vizitezi in tacere. E o liniste mai dureroasa ca orice reconstituire a faptelor petrecute atunci. Satele din zona plajelor pastreaza urmele luptelor, dar si ale eliberarii. Sunt fotografii alb-negru peste tot pe cladiri, iar localnicii au in curtea caselor steagurile Frantei, dar si ale aliatilor (americani, britanici, canadieni si polonezi). Chiar si acum. Pentru ca nu e familie care sa nu fi pierdut pe cineva in razboi.

image

E o lectie de istorie pe viu, a unui eveniment capital, fara de care cine stie cum am fi fost azi. Cimitirul american din Omaha este coplesitor. Cruci mici, albe, aliniate perfect, uneori cu cate o floare, cat vezi cu ochii, pana dai de linia marii. Cele mai multe au nume si data mortii, insa mai impresionante sunt ale nefericitilor necunoscuti. “Here rests in honored glory a comrade in arms known but to God” scrie pe crucea lor. Sa ajungi la un ocean distanta de casa, sa mori acolo, sa nu te stie nimeni in afara de Dumnezeu, asta mi se pare cel mai mare sacrificiu…