N-am inteles, atunci, de ce mama nu m-a lasat sa vad spectacolul executiei, din noaptea de Craciun. Si n-am inteles nici de ce, dupa filmul cu pricina, in casa n-a mai vorbit nimeni.
Dar a doua zi, pentru prima data in viata mea, am privit colindatorii si slujba, la televizorul vechi, alb-negru. Si asta m-a bulversat. Pentru prima data, un preot le vorbea romanilor, altfel decat din bisericile inghetate… A venit, apoi, un ins slabut, cu plete carunte, care canta la chitara o ruga. Vino Doamne… Era Valeriu Sterian.
Eram in clasa a VI a. Pentru noi, libertatea a insemnat o vacanta prelungita. Adica si mai multa joaca. De aici, amintirile se amesteca si-si pierd reperele temporale. Stiu ca-n anul ala, primul an al libertatii noastre, am mancat multe portocale si halci intregi de pastrama de pui. Am si acum in minte pulpele alea imense, americane. Molfaiam, innebuniti, guma Turbo. Cate doua, trei in gura. Si colectionam surprize cu fotbalisti. Pe care i-am vazut, in vara aia, la primul Campionat Mondial, transmis si la noi, in direct: Coppa del Mondo, Italia, ’90! Si un imn, pe care, de fiecare data cand il ascult, imi dau lacrimile…